ARIPI ÎN ZĂPADĂ

<p>Mihai se ridică și se apropie de fereastră. Ningea. Fulgi mari tăcuți coborau din cer ca niște gânduri care nu mai cer răspuns. Deschise ușa atelierului. În fața casei o pătură albă de zăpadă neumblată acoperea curtea scările teiul bătrân. Totul era nou. Curat. Tăcut. Păși afară. Se întinse în zăpadă cu brațele desfăcute. Mișcă ușor în sus și în jos ca un copil care nu cere nimic dar primește totul. Făcea aripi de înger. Zăpada îl cuprindea. Cerul îl privea. Atelierul rămăsese cu lampa aprinsă martor tăcut al unei bucurii care nu avea cuvinte.</p><p>Venise iarna. Nu ca sfârșit. Ci ca început alb ca o pagină pe care viața se poate scrie din nou fără teamă fără vină fără trecut.</p><p> </p><p>Zăpada luase ostatic orașul. La o intersecție Mihai păși în mijlocul drumului se așeză pe caldarâm în zăpada umedă și pufoasă și începu să facă aripi de îngeri. Cu brațele întinse le mișca lent ca deunăzi. Urmele rămâneau clare ca niște aripi. Într-un oraș îngropat sub zăpadă un bărbat care nu mai știa cum să scrie încerca să-și amintească cum se rămâne iar zăpada nu mai era doar iarnă - ci uitare.</p><p> </p>