DINCOLO DE LUMEA ÎNVRĂJBITĂ

<p>M-am urcat în burta vaporului care pleca spre Daphni. Ouranopouli se vedea din ce în ce mai neclar înghițit de ceața de dimineață.Valurile se loveau ușor de carenă ca niște șoapte vechi ce însoțeau plecarea.Aerul era dens aproape sacru iar liniștea părea să ascundă o promisiune.</p><p>În acel moment timpul nu mai curgea- doar bătea ritmic în inima vaporului.</p><p>Nu știam ce va urma. Plecarea a fost atât de nepregătită încât părea mai degrabă o fugă decât o alegere. Mi-am luat un rucsac mi-am pus adidașii în picioare și am ieșit pe ușă ca și cum aș fi vrut să scap de mine însumi.</p><p>Nu eravorba de o destinație.Era vorba de distanță.De acel spațiu dintre cine eram și cine speram să devin. Autostrada nu m-a întrebat nimic. Nici șoferul de camion care m-a dus până la graniță. Oamenii care m-au ajutat păreau să înțeleagăfără cuvintecă uneori tăcerea e singura formă de compasiune.</p><p> </p><p>Și mi-am urmat părintele de nevoință. Acolo unde era nevoie de noi. Dincolo de lumea învrăjbită. În tăcerea care vindecă. În rugăciunea care nu cere. În drumul care nu se încheie niciodată.Când am ajuns pe Sfântul Munte părintele Partenie a fost întâmpinat cu tăcere și cu închinăciuni. Frații îl cunoșteau. Nu din vorbe. Ci din rugăciune.</p>