ÎNTOARCEREA

<p>Pentru prima dată nu m-am mai întrebat dacă am revenit sau dacă m-am întors cu adevărat la o altă viață. Zidurile mănăstirii ridicate din cenușă îmi arătau că moartea nu e sfârșitul ci o trecere. Și că poate și eu purtând în mine cenușa anilor de închisoare puteam să încep să clădesc din nou.</p><p>Am intrat în biserică. Lumina lumânărilor se reflecta pe icoanele noi iar mirosul de tămâie se amesteca cu lemnul proaspăt al băncilor. Am îngenuncheat și am simțit că zidurile din mine cele care mă ținuseră captiv atâta timp începeau să se clatine.</p><p>Nu știam dacă era renaștere sau doar o iluzie. Dar în clipa aceea în mănăstirea reclădită din cenușă am simțit că viața îmi fusese dăruită din nou.</p><p>M-am închinat și am aprins candela. Flacăra mică a tremurat o clipă apoi s-a ridicat dreaptă ca o rugăciune mută. În lumina ei caldă icoanele păreau să prindă viață iar tăcerea bisericii s-a adâncit.</p><p>Am simțit că nu mai sunt singur. Că în acea clipă universul întreg mă privea prin ochii lui Dumnezeu. Am aprins candela nu doar pentru iertare ci pentru a fi văzut pentru a fi recunoscut ca un om care după ani de întuneric îndrăznește din nou să ceară binecuvântarea.</p><p>Flacăra ardea pentru păcatele mele pentru zidurile care mă închiseseră pentru cenușa din care încercam să mă ridic. Și în dansul ei fragil am simțit o promisiune: că iertarea nu vine dintr-odată ci pas cu pas așa cum lumina alungă încet întunericul.</p><p>Am rămas acolo cu ochii în flacără și pentru prima dată după mult timp am simțit că poate nu eram pierdut. Că Dumnezeu prin acea lumină mică îmi spunea: Te văd. Și asta e începutul.</p>